Sunt un om bun. Si nu mai am chef sa imi cer scuze pentru asta.

Mama mea m-a crescut foarte prost. De mica m-a invatat sa imi cer scuze pentru orice; ca trebuia sau nu; ca eram vinovata sau nu. Scopul ei era, stiu, de a creste o fata educata, dar era cat pe ce sa ma transforme intr-o victima sigura a rautatilor si nedreptatilor. La alimentara mergeam dupa paine si ziceam “scuzati-ma, o paine va rog!” Cat de spalat pe creier trebuia sa fii sa te adresezi asa? Nu doar ca nu aveam pentru ce sa ma scuz, ca plateam pentru painea aia si nu faceam vreo crima, dar mai mult, mersul dupa paine era din start o umilinta fara seaman. Painea era rationalizata, se dadea la portie, si trebuia sa mergi cu cartela aia imputita pe care era trecuta in mod abuziv si bunica, desi nu locuia cu noi, pt a primi o o felie in plus in familie. Dar eu imi ceream scuze zilnic la alimentara de la tanti aceea, draguta de altfel, pentru ca ii ceream sa imi vanda o paine.
Observ ca prea multe nu s-au schimbat in zona asta de atitudine. In continuare ne cerem scuze si ne invinovatim constant pentru lucruri pe care nu le-am facut sau pentru situatii in care, cel putin, nu suntem principalii vinovati. M-a impresionat campania din ultima perioada “schimbarea e in fiecare dintre noi” “sa incepem cu noi insine”, etc. De acord. Fiecare persoana trebuie sa se straduiasca sa evolueze, sa se schimbe in bine, dar toata aceasta campanie a venit parca din nou sa te faca sa uiti de principalul vinovat, sa faci rapid o introspectie si sa concluzionezi umil “imi cer scuze, eu sunt de vina”. Romanul are un dar aparte de a se scuza pe sine, dar are un dar si mai interesant de a scuza din reflex pe altii, desi nimeni nu ii cere asta. Daca se ia curentul, desi nu te anunta astia de la electrica nimic, vecinul iti explica “le-o fi picat saracii ceva transformator, ca sunt cam vechi…poate si noi am consumat cam mult in seara asta”. Nu ai presiune la gaz taman cand vrei sa coci cozonacii de Craciun. Vecinul explica “e frig, doamna, nu are putere gazul; fac si ei ce pot. Opriti putin centrala ca sa aveti presiune mai mare la aragaz”. Si tot asa.
Cu totii trebuie sa punem umarul la schimbare, cu totii trebuie sa fim mai buni, dar nu cred ca este corect ca asta sa fie pusa deasupra necesitatii imediate de a schimba un sistem bolnav, nefunctional, subred. Un sistem care ne determina zi de zi sa fim din ce in ce mai rai. Nu vreau sa vorbesc despre altii ; o sa vorbesc despre mine. Si o sa ma laud. Si nu o sa imi cer scuze, ci o sa spun de ce, inainte de a mi se cere mie o schimbare, trebuie sa se schimbe ei; ei toti.
Eu sunt mama aia pe care copiii mei o considera putin fraiera ca insista sa nu treaca sub nici o forma pe culoarea rosie a semaforului chiar daca nu se vede sa vina vreo masina nici de pe Marte. Aceeasi mama insa care a trebuit sa astepte 5 luni (5 luni nemernice!) de la depunerea dosarului sa isi primeasca indemnizatia de crestere a copilului (aia pt care am platit un milion de taxe din salariu). Daca eram mama singura ce naiba faceam 5 luni fara o sursa de venit?
Eu sunt persoana cu toate impozitele platite la zi. De cand ma stiu. Aceeasi persoana care sta cu contul poprit de finante din cauza unei legi de amnistie data atat de bine incat sa nu poti beneficia de ea. Sau poti, poate, dupa un interminabil proces care te costa si te uzeaza la maxim.
Eu sunt omul care nu sta o zi cu zapada nematurata in fata portii casei. E drept ca nu neaparat o matur eu zilnic, dar nu conteaza asta. Sunt acelasi om caruia i s-a respins autorizatia de construire a unui garaj in propria curte pt ca nu aveam prevazut in proiect sistem de incalzire. Da, sistem de incalzire in garaj.
Eu sunt femeia enervanta care are o poseta trendy tip container. E plina de hartii, stanioale de la kinder-ul copiilor, invelitoare de bomboane si alte servetele creponate. Ca nu arunc nimic pe jos oriunde ma duc si imi cert copiii si ii haituiesc ca pe hotii de cai pe tema asta. Aceeasi cantitate de hartie si nervi creponati am avut de utilizat pana sa reusesc sa imi inscriu copiii la gradinitile sau scolile pe care le-am dorit sau sa reusesc sa devin persoana fizica autorizata in calitate de traducator autorizat.
Eu sunt profesoara care timp de trei ani de munca nebuna a derulat un proiect pe fonduri europene intr-o scoala amarata pe vremea cand de-abia gaseai un inspector scolar care sa stie cu ce se mananca un proiect european. Aceeasi profesoara care, dupa ce a renuntat impreuna cu ceilalti colegi la diurnele cuvenite pentru a putea duce in vizita in strainatate mai multi elevi, a fost haituita de „superiori” pe tematica „sa vedem, dumneavoastra cat ati castigat din proiectele astea”.
Nu sunt perfecta, dar sunt mult mai buna decat sistemul care ar trebui sa ma sustina, sa ma apere, sa ma promoveze. Sau cel putin sa ma lase in pace sa fac ce stiu sa fac, sa nu imi puna piedici. Voi fi asa cum am fost dintotdeauna: o femeie, o mama, o profesoara, o persoana care va face tot ce-i sta in putinta inspre binele ei, al familiei si al celor din jurul ei. Pentru ca mama mea, pe cat de prost m-a crescut pentru sistemul asta, pe atat de buna si dedicata a fost in cresterea mea. Nu imi cer scuze pentru asta si nici nu doresc sa fiu mai buna pentru un sistem rau, prost, gresit.
Sa se schimbe el intai. Si sa nu isi mai rationalizeze evolutia. Pentru firimituri de binefaceri date pe o nenorocita de cartela eu nu mai vreau sa imi cer scuze.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s