…then you become a mother

Marturisesc fara ascunzisuri ca am plans cand am nascut ambii copii. Nu chiar pot explica de ce. Frumosi nu prea erau ca stiti cum se nasc asa, vineti si uratei si toata lumea te minte in fata “vai ce copil frumos”; iar tu in gandul tau, (ca nu iti permiti sa zici cu glas tare sa nu pari denaturata) spui “cred ca nu ne uitam la acelasi lucru”. Nici de durere nu a fost plansul pentru ca (recomand zona asta sa nu fie citita de barbati) am avut inspiratia sa nasc natural, cu anestezie epidurala meseriasha fara chinuri si urlete prea mari. In fine, am plans probabil pentru ca nu ma credeam in stare de treaba asta complicata.

Plang greu de felul meu. Niciodata pentru lucruri foarte importante. De obicei plang din detalii: ca de ce a murit Elvis inainte sa ma nasc eu, ca de ce astia in Ghost nu fac o minune sa il invie pe Patrick Swayze, ca de ce tampita de nevasta a lui Kurt Cobain i-a prizat din greseala cenusa, ca vai ce frumos danseaza aia doi pe trecerea de pietoni, si tot asa. Cand sunt motive temeinice de plans, ca se duce unul de langa noi de exemplu, atunci de obicei impietresc si ma tot gandesc ca poate altul are motive mai importante de plans decat mine.

Am mai plans asa, razlet, din dragoste, pentru unul sau altul. Ca, na, oricat te straduiesti sa te abtii, tot iti mai frange cate unul inima plapanda. Si smiorcai putin ca “nu e drept sa se intample asa”.

Exact acum trei ani, intr-o noapte ca asta, il ascultam pe Elvis pe post Xanax si Nospa. Semnele travaliului erau evidente, dar fiind la a doua sarcina cunoasteam deja “mersul trenurilor nasterilor” ,asa ca nu m-am grabit la spital. Eu, Elvis, si o creatura de aproape 4 kilograme care zici ca dansa cu  blue suede shoes pe ficatul meu si imi canta in coaste pe post de corzi de chitara. Spre dimineata, am luat-o cu sotul spre maternitate (desi in prima faza, buimac, mi-a recomandat sa sun la taxi).

In fine. Ajung. Salut frumos. Chem anestezistul. Nasc. Numar degetele copilului si gata. E bine. Doua lacrimi de control si cer cafeaua de dimineata.

Dupa cateva ore apare o prietena. Aia cu lacrimi in ochi imi spune “Doamne, cat poti fi de nebuna sa nasti tocmai de ziua lui?” Poftim? Ziua cui? De ziua lui am facut ce? “Pai, da, ai nascut tocmai de ziua lui Elvis!” Apai atunci am plans, frate. Am plans cat pentru toate zilele neplanse de pana atunci. Hormoni sau nebunie, emotie sau delir, nu mai conteaza; Adica una e sa plangi ca te-ai nascut abia  dupa ce a murit Elvis si alta e sa plangi ca ai nascut cand s-a nascut Elvis.

Si-apoi in toata nebunia mea, mi-am adus  aminte cat de frumos ziceau astia in Grey’s Anatomy:  “You think that true love is the only thing that can crush your heart. The thing that will take your life and light it up or destroy it. Then you become a mother.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s