A,casa mea

Era un banc pe vremuri care îmi plăcea, ăla cu Bulă și merele, sigur îl știți, când maică-sa se chinuie să îl învețe scăderea cu ajutorul merelor, iar el, tot ce poate debita e:”Avem mere?” Bancul ăsta, pe lângă că e dovada vie a existenței sindromului ADHD încă de pe vremea lui Bulă, mai are o semnificație: copilul Bulă era un optimist care se bucura de lucrurile simple și reținea doar ceea ce îl interesa, și anume că are mere.

Eu am fost un fel de Bulă vara asta.

Forțați de oareșce evenimente, pentru prima dată în ultimii 15 ani, nu am plecat niciunde în concediu. Copiii s-au destrăbălat cu bunicii la mare, iar noi am rămas acasă, evident, cu o plasă de frustrări  și regrete atârnând după noi. Recunosc, în primele zile, când vedeam câte o poză cu prietena mea lăfăindu-se printre pietrele rotunjite din Grecia, sau cu ăialalți prieteni închizând terasele prin te miri ce Portugalie, mi-am adus aminte de toate înjurăturile învățate cât am stat în căminul 7, Observator, Cluj (da, era cămin de băieți; de treabă)

După o săptămână însă, am început să văd partea plină a golului: pentru prima dată de când locuiesc în casa asta, nu mi-au căzut sandalele în cap când am încercat sa scot perechea aia de pantofi negri cu talpa roșie;  mi-a luat sub 5 minute să găsesc cravata cu Taz a soțului, n-am mai confundat vitamina C cu Gavisconul din dulapiorul de medicamente, iar oja și rujurile erau într-un cu totul alt loc decât în cutia cu Lego  a copiilor. Pe deasupra, mi-au trebuit vreo patru dimineți să mă prind că nu port dopuri în urechi; era doar liniștea și tihna din foișorul din spatele curții, unde îmi savuram cafeaua (cafelele) uitându-mă minute în șir la vasele de lut atârnate pe acolo (jur că până la “concediul” ăsta n-am observat că unele din ele poartă diverse semnături ale olarilor). Am citit și altceva în afară de poezie, că nu m-a mai deranjat telefonul la fiecare paragraf, și, maximum de lux, am dezlegat Rebus Flacăra întinsă pe canapeaua din living, fără masaj cu mașinuțe printre coaste.

Ce vreau să spun este că ce povestesc eu aici nu e o formă de consolare pentru lipsa deplasărilor în concediu și că expresia, ușor exagerată, “there’s no place like home” chiar poate fi reală.  Uneori, un concediu petrecut acasă, îți poate oferi o tihnă, o relaxare pe care nu le poți găsi oriunde te-ai duce. Și, pe deasupra, îți oferă timpul pentru toate lucrurile alea pe care nu le-ai putut face sau de care nu te-ai putut bucura  (că pe unele nici nu ai avut timp să le observi) la tine în casă în tot restul anului.

Da, am uitat să vă zic de ce am fost ca Bulă din bancul cu merele. Într-una din zilele astea de concediu de care vă zic, petrecute prin curte, m-a luat la întrebări, așa, peste gard, un vecin: “Doamnă, am tot vrut să vă întreb, de unde ați luat bulbii de gladiole? Aș planta și eu, că sunt tare frumoase”. Am tușit de două ori, prefăcându-mă că nu-mi amintesc de unde le-am luat și m-am întors spre soțu’:”Noi avem gladiole?”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s