Vițelul cu ștampilă de la poarta nouă a divorțului

Nu știu dacă voi ați observat, dar divorțurile au cel puțin trei elemente comune. Oamenii care divorțează, inevitabil trec prin aceste trei situații, excepțiile, adică cei care se despart ca prieteni, fiind puține spre inexistente.

  1. Proasta și boul care, de fapt, nu au fost buni de nimic.

Întotdeauna, la final, nu mai contează nimic din ceea ce a făcut celălalt bun în toți anii care au trecut. Ea e în general o proastă (nici măcar ciorba aia de burtă de fapt n-o făcea atât de bine cum se lăuda), iar el e un bou care n-a apreciat-o pe ea niciodată la adevărata valoare. Se șterge cu buretele orice calitate ar fi avut celălalt sau, mai rău, se acoperă totul cu un mare scuipat pe care nu îl mai poți dizolva nici cu detartrant de la Farmec.

2. Da’ cine te-a pus, fraiere?

În cadrul certurilor de la final, nu există ca unul să nu îi scoată ochii celuilalt: am făcut, am dres, te-am susținut,  te-am ajutat  (și pe tine, și pe mă-ta, și pe tot neamul tău). Bineînțeles, în aceeași atmosferă, răspunsul e inevitabil același: da’ ți-am cerut eu să faci asta? Ai făcut-o voluntar, nu că te-am pus eu.

3. Te urăsc fix  pentru ce te-am și iubit

Fenomenul ăsta mi se pare cel mai interesant. După divorț, îl întrebi “De ce v-ați despărțit?” “Era prea libertină și independentă”. Păi, prietene,tu ai uitat, dar  eu eram în zonă când ai luat-o și, pe atunci ziceai că asta îți place cel mai mult la ea, firea ei liberă și independentă. Sau ea, care, în perioada când erau porumbei, îți povestea cât îl iubește pentru felul său direct, franc, dur chiar de a se exprima, vine și îti spune “L-am lăsat pe nesimțitul ăla cinic” Nu știu exact cum să explic fenomenul ăsta. Se schimbă celălalt sau ne schimbam noi în timp percepția despre el? Cert e că fix lucrurile care păreau că ne plac la el ajung să ne deranjeze la final.

E clar că divorțurile nu pot fi frumoase. Nu pot însă sa nu mă întreb de ce oamenii, când se despart, aleg să scuipe cu boltă peste tot ce odată au iubit și apreciat. Peste tot. Fără excepție.

La final, bineînțeles, cine rămâne buimac, fără direcție, privind ca un vițel  la o poartă nouă? Evident, copilul. Care se uită la ei și cugetă “Am înțeles, ea e o proastă și tu ești un bou (sau invers). Da’ io cu cine votez? “

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s