Dacă…

Mă pregătisem de nenumărate ori așa, în capul meu, pentru momentul când va trebui să sun pentru prima dată la 112. Nu pe principiul drobului de sare, dar în ideea de a fi pregătită, de a nu mă pierde, așa cum am auzit că pățesc mulți când la celălalt capăt al firului simt că e salvarea sau pieirea.

Așa că, în momentul în care am sunat, m-am adunat din toate ungherele și am prezentat totul concis, realist, telegrafic,  în doar căteva secunde, de parcă anunțam venirea trenului de Satu Mare în gară, pe linia 6, peronul 3.  Cu mâna dreaptă pe telefon, cu ochii pe pacient, și cu degetele de la mâna stângă încălecate a “fă să vină Smurd-ul, nu o amarâtă de ambulanță cu o asistentă pierdută în spațiu” am petrecut cele doar 9 minute care au durat până să ajungă echipajul Smurd în poartă.

M-am simțit apoi brusc teleportată în mijlocul unui câmp de operațiuni. Eram martora unui război în care cinci bravi soldați (doi medici, doi asistenți, plus șoferul) luptau cu toate armele ca să câștige o luptă ce nici măcar nu era a lor. Luptau în războiul nostru, în care câștigaserăm deja cu eforturi câteva bătălii răsunătoare, iar asta părea a fi lupta finală. În doar câteva minute, camera devenise, fără exagerare, cea mai perfomantă secție ATI pe care v-o puteți imagina: monitoare de supraveghere, EKG, perfuzii, oxigen. Medicii încercau să evalueze cât mai rapid situația, o asistentă acorda primul ajutor, cealaltă discuta cu noi pentru a înțelege trecutul medical al pacientului, în timp ce șoferul dădea telefoane pentru a organiza mai departe lucrurile. Totul s-a derulat rapid, eficient, profesionist, iar asta ne-a făcut să simțim că, oricât de gravă era situația, dacă exista o șansă pentru omul nostru, această șansă este valorificată la maximum, că lupta se dă corect, competent, până la ultima grenadă rămasă în dotare.

Pentru noi, în final, lupta a fost pierdută, iar războiul nostru s-a încheiat mai repede decât ne-am fi așteptat sau dorit. Mai aveam muniție în dotare și multă forță de luptă, dar, ca în orice război, decizia de capitulare aparține generalului. Iar omul nostru a fost generalul si comandantul suprem al acestui  război, cum a fost de altfel pe tot parcursul vieții.

Am scris povestea asta pentru că, în războaie ca cel pe care tocmai l-am pierdut noi, finalul poate aduce demnitate și liniște sau, dimpotrivă regrete și frustrare. De modul cum se dă lupta asta finală depinde viața de după război: dusă cu mulțumirea că s-a facut tot posibilul, sau cu eternele întrebări răscolitoare “dacă se făcea altfel, oare nu era o șansă în plus?” Bătălia dusă cu toate armele și forțele din dotare este singura care poate aduce liniște, resemnare,  dar și putere si optimism celor care rămân în urmă pe câmpul de luptă, pe care,  cu siguranță, vor urma și alte încercări.

Oamenii câștigă sau pierd lupta cu viața. Asta nu o putem controla. Putem însă decide ca lupta finală să nu depindă nici de norocul reacției la apelul 112, nici de orgoliul de a nu recunoaște când ești depășit de situație, nici de șansa de a primi tratamentul potrivit în condiții optime. Lupta finală trebuie dusă demn, dârz, fără orgolii sau lașități, fără a lăsa loc de “dacă…”.

Ceea ce cred că am înțeles zilele acestea despre suferința celor răniți sau celor care au pierdut oameni în clubul Colectiv, este că, în cazul lor, spre deosebire de noi,  a rămas și va rămâne acel insuportabil “dacă…” asemenea unui tatuaj crestat în suflet; mai adânc și poate chiar mai dureros decât rănile provocate de incendiu. E un tatuaj scris cu o cerneală greu de șters; nu neaparat a ghinionului, poate nici a nepriceperii, dar cu siguranță o cerneală a orgoliului prostesc. Posibil să nu se fi putut salva mai multe vieți, dar, cu siguranță, se puteau face mai multe ca cei rămași în urmă să poată plânge în liniște, nu înecați în lacrimile frustrării.

Mi-aș dori ca  cei care erau absolut siguri atunci că s-a făcut totul pentru victimele #colectiv, să o spună din nou acum, la un an după, dacă sunt demni și curajoși. Dacă…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s