Vreau un spital pentru Andra!

Pe  Andra am cunoscut-o întâmplător. De fapt, meritul e al secretarei de la Spitalul de Hematologie, unde am ajuns inițial pentru niște analize simple și am fost repartizați aleatoriu la ea, fără să o cunoaștem, fără să știm nimic despre ea.  De altfel, pot să recunosc, era prima dată când mergeam într-un spital fără o relație, făra un telefon în prealabil, fară o pilă, știți, cum se obișnuiește.

Analizele care trebuiau să fie unele de rutină erau toate alandala și indicau, din păcate, o afecțiune foarte gravă. Primul meu gând, ca al oricărui om din țara asta, a fost “Stai așa să dau și eu niște telefoane, să văd la ce medic să apelăm. Dacă e așa grav nu ne permitem să ne lăsam pe mâna oricui, pe mâna unei necunoscute.”Necunoscuta însă mi-a oprit gândul pentru că, acolo, cu noi în cabinet, a început să dea ea telefoane:

“Am un pacient, o urgență, nu pot pierde nici un minut. Am nevoie de diagnostic să pot începe de îndată tratamentul. Vă rog grabiți analizele!”

“Alo, da, știu că sunt mulți medici în concediu, vă rog din suflet să ne primiti cât mai urgent la CT. Nu suferă amânare.”

“Nu avem cardiolog azi? Dar nu pot da tratamentul făra consult cardio. Mâine? Dar mâine la prima oră. Vă rog frumos!”

“Da, AII negativ. Urgent! Avem pe spital? Sunați la Centru! Cereti de urgență! Rudele vor trimite donatori”

Și a ținut-o așa aproape o oră, din telefon în telefon, în pauzele dintre ele, explicându-ne în mare cam ce diagnostic bănuiește și cam ce tratament va urma, cum se va desfășura totul, ce avem de făcut. Am stat și de-a dreptul m-am holbat la ea, pregătită sa mă ciupesc de obraji: părea ireală. Părea un fel de Ecaterina Teodoroiu, dar mult mai determinată și încăpățânată. Tasta numerele pe telefon de zici că tragea focuri cu mitraliera. Mă uitam în colțurile cabinetului după vreo cameră video. Nu putea fi adevărat. Am cunoscut mulți medici, cei mai multi foarte dedicați meseriei si foarte competenți, dar niciunul ca minunea asta de femeie: determinată, capabilă,  dar și atentă și răbdătoare să ne explice totul ca unor copii.

Diagnosticul s-a pus rapid, după trei zile a început și tratamentul. Zilele petrecute în spital mi-au reconfirmat ceea ce văzusem din prima zi la Andra: se dedica 100% muncii de acolo, extrem de atentă nu doar cu pacienții, dar și cu aparținătorii lor, explica fiecare pas, cum evoluează analizele, de ce administrează acel medicament și nu altul. Nu spun că era singura care se comporta așa, însă am văzut și inversul, și cumva, m-am simțit stânjenită, vinovată chiar, că noi beneficiem de acel tratament, iar alții din salon trebuiau să se mulțumeasca cu “sunteți mai bine ” sau “sunteti un pic mai rău”.

După externare, Andra mi-a spus să o țin la curent, să o sun și să îi spun cum se simte pacienta, să o anunț dacă intervine orice schimbare în starea ei. Bineînțeles că inițial nu am făcut-o. Cum să tot deranjez medicul la telefon? Ce să-i spun? ” E mai bine” sau “Azi se simte puțin amețită”? N-am îndrăznit. Dar a îndrăznit ea: ne suna mereu să se intereseze, apoi ne-a vizitat acasă să se asigure că e totul în regulă și să ne dea toate detaliile, să ne răspundă la întrebări, să povestim, să ne liniștească și să ne ofere sprijin.

Multe ar mai fi de spus despre ea, despre cât de dedicat si determinat și-a facut meseria de medic, dar, mai ales, despre cât de devotat și atent și-a facut meseria de om. Fără sa ceară ceva în schimb, fără sa ne facă sa ne simțim datori în vreun fel. Andra a făcut totul, a făcut chiar și imposibilul,  pentru că pur și simplu așa este ea.

În toata această perioadă, Andra a avut un singur moment în care am simțit-o depășită de situație, tristă, nesigură. La internarea în spital  ne-a spus “Vă garantez că fac tot ce pot, că tratamentul este maximum posibil, nu există variante mai bune în alt loc sau în altă țară. Ceva totuși nu vă pot oferi: condiții în spital.”

Eu nu o să pot face niciodată pentru Andra nimic care să egaleze sau măcar să se apropie de eforturile ei pentru noi. Nu o să îi pot oferi vreodată ceva măcar similar cu ce ne-a oferit ea: 4 luni de viață trăite cu luptă, cu speranță, dar mai ales cu demnitate.

Mă simt însă datoare să încerc măcar să o ajut să nu mai fie nevoită în viitor să spună cu tristețe “avem tot, în afară de condiții bune în spital”. Andra merită mai mult de atât. Și voi face tot ce îmi stă în putință ca cei datori să îi ofere Andrei un spital pe măsura competențelor ei, să o facă. Nu mâine, nu anul viitor, nu cu promisiuni “facem într-un an cât n-am făcut în 20”, dar cu viziune, cu speranță palpabilă, cu un plan real, aplicabil, chiar dacă va mai fi nevoie de alți câțiva ani pentru îndeplinirea lui.

Asta mi-am propus eu. Asta e tot ce vreau la finalul următorilor 4 ani: un spital nou pentru Andra.  Și știu sigur că nu există loc în țara asta unde să nu găsiți o Andra a voastră pentru care să merite sa luptați, să luați atitudine, să încercați să schimbați ceva. Peste tot există o Andra care muncește, se dedică, salvează vieți și redă demnități fără a cere nimic în schimb, dar care merită totul. Să începem, zic, prin a-i răplăti eforturile nu cu un plic, ci cu aceeași monedă: cea a demnității.

Aici găsiți o idee depre ce ați putea face: http://votezpentrusanatate.ro/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s