Știați că Spotify, la cererea publicului larg, a gândit o aplicație care, printr-un click, să te ducă direct la refrenul unei piese?
Și itunes are o treabă similară, oferind un fel de preview de 30 de secunde pentru o melodie căutată, evident, cele 30 de secunde fiind din refren.
Asta pentru că oamenii recunosc o piesă în special după refrenul ei. Ăla e memorabil pentru toată lumea, nu plicticoșeniile din strofe. Că de-aia, și cei care nu pricep o iotă de Engleză, sunt capabili și azi să cânte “Hey, teachers, Ghiță Chițălău!”
Asta n-am avut și nu avem noi în ultima vreme la nicio piesă cu care mergem mândri la Eurovision: un refren memorabil, fredonabil. Un “Na, na, na”, “Coco Jumbo” sau “Mândră floare trandafir”.
Concurăm cu voci și interpretări divine, triluri și octave spărgătoare de termopane, pentru că noi încă mai credem că Eurovision e concurs de interpretare, ca Mamaia.
E despre melodie, moculeștilor! Iar melodia, ghici ce, trebuie să aibă un refren.
Asta n-au piesele niciuneia din plicticoasele cu voci de privighetoare care s-au plasat pe primele două locuri la selecția noastră națională.
Discuțiile despre gay, familii tradiționale și alte inepții îmi par de doi lei, atâta timp cât fetei ăleia, “cu voce de înger” nu i s-a compus o piesă, ci o lălăială cu vocalize, pe care nu o poate nimeni fredona și care ar da eroare pe spotify la “skip to chorus”. Că n-are, na.
Dar, da, dacă ar fi să aleg între cele două, aș alege-o pe asta care a și câștigat. Că măcar repetă “hey, hey” de câteva ori printre strofe, ca și când ăla ar fi un refren, și îi are și pe bărboșii ăia cu tobe, cu șanse să devină măcar ei memorabili.
Cam ca domnul Boc – un fel de Ghiță Chițălău al suporterilor din tenis.
Alexandra Hâlma 